invitatie la lectura

Iulica Negoiu · Moderator Data inscrierii: 03/Iun/2008 Mesaje: 11088

Bizarul prieteniei şi sincerităţii

fragment din "Oceanografie" de Mircea Eliade

Se spune că a fi sincer reprezintă a nu ascunde nimic celuilalt, a te deschide tot. Este exact, dar criteriul acestei sincerităţi îl are întotdeauna celălalt, nu tu. Eşti considerat sincer, nu "cînd nu ascunzi nimic" celuilalt, ci cînd nu ascunzi ceea ce aşteaptă de la tine să ascunzi. Este poate paradoxal, dar aşa e; sinceritatea ta nu se verifică prin tine, ci prin celălalt. Eşti considerat sincer numai atunci cînd spui ceea ce vrea şi ceea ce aşteaptă altul de la tine să spui.

Dar marturiseste-i ca toate acestea n-au perfect nici o importanta, ca altele sunt lucrurile pe care ai dori sa i le spui, ca isi macina momentul intr-un mod stupid, ca traieste o himera, ca viseaza la lucruri ce o indeparteaza de adevar si de fericire atunci sigur nu esti nici sincer, esti nebun.

Este poate ciudat, dar ne temem de o lume "defavorabila", de un mediu strain, cu care nu putem comunica, fata de care nu putem fi "sinceri". Pentru a nu fi singuri vrem ca societatea sa fie sincera cu noi. Doar sinceritatea ne da aceasta certitudine ca suntem inconjurati de prieteni, de oameni care ne iubesc, ca nu suntem singuri. De aceea in ceasurile de mare singuratate se fac cele mai numeroase confesiuni, se deschid sufletele, oamenii se cauta unul pe altul: tocmai pentru a anula acel sentiment al izolarii definitive. Sinceritatea este si ea, ca atatea altele, un formă al instinctului de conservare. De fapt, sinceritatea participa la acea complicata clasa de sentimente si orgoliu ce se numeste prietenie si care, trebuie sa recunoastem, constituie unul dintre cele mai serioase motive de a iubi viata.

In prietenie se intampla acelasi lucru: esti iubit nu pentru ceea ce esti tu, ci pentru ceea ce vede si crede prietenul tau in tine. Tu, omul, esti sacrificat intotdeauna. Esti iubit nu pentru tine, ci pentru ceea ce poti da, ceea ce poti justifica, verifica, contrazice sau afirma in sentimentele prietenului. Si nu te poti plange, pentru ca si tu faci la fel; toata lumea face la fel.

Ceea ce intristeaza oarecum intr-o prietenie este faptul ca fiecare dintre prieteni sacrifica libertatea celuilalt. Prin "libertate" inteleg suma posibilitatilor lui, vointa lui de a se schimba, de a se modifica, de a se compromite. Esti iubit pentru ca prietenii s-au obisnuit cu tine sa te vada pe strada, sa te intalneasca la un anumit local sau pe terenul de sport, s-au obisnuit sa mergi cu ei la cinematograf, in vizita la cunostinte, sa-ti placa, in general, ceea ce le place si lor, sa gandesti, in general, ceea ce gandesc si ei. Unde esti tu in toate aceste sentimente ale lor? Esti descompus, distribuit si asimilat dupa vointa sau capriciul lor; iar tu faci la fel. Daca intr-o zi vrei sa faci altceva decat ceea ce se asteapta de la tine sa faci, atunci nu mai esti un bun prieten, atunci incomodezi, obosesti, stanjenesti. Cateodata esti tolerat; aceasta e tot ce poate oferi dragostea prietenilor tai libertatii tale: toleranta.

Zilele trecute incercam sa vorbesc cu cativa prieteni despre moarte, iar ei parca mi-ar fi spus: "Draga, fii serios si lasa prostiile la o parte!". Ei nu intelegeau ca ceea ce le apare lor drept prostii poate insemna pentru mine o problema esentiala. Si atunci m-am intrebat ce ar spune prietenii mei daca as savarsi un act compromitator, dar cerut urgent de libertatea mea? Si mi-am dat seama ca n-ar judeca schimbarea din punctul meu de vedere. Ei n-ar incerca sa treaca o clipa in mine, ca sa imi inteleaga nebunia. M-ar decreta nebun, m-ar tolera s-au m-ar lasa singur. In nici un caz n-ar trece in mine. Ori, dragostea adevarata nu insemna decat aceasta completa renuntare la individualitatea ta pentru a trece in celalalt.

O prietenie nu se verifica numai prin libertatea pe care i-o acorzi celuilalt. A ajuta pe un prieten la nevoie, a-l incalzi cu mangaierile tale, a-l inconjura cu "sinceritatile" tale nu inseamna nimic. Altele sunt adevaratele probe ale prieteniei: a nu-i incalca libertatea, a nu-l judeca din punctul tau de vedere (care poate fi real si justificabil, dar poate nu corespunde experientei destinului celuilalt), a nu-l pretui prin ceea ce iti convine sau te amuza pe tine, ci pentru ceea ce este, pentru el insusi, prin ceea ce trebuie el sa realizeze ca sa ajunga un om. Iar nu un rudimentar manechin.

Toate acestea însă nu ţi le cere nimeni, după cum nimeni nu-ţi cere veridică sinceritate, ci numai acea sinceritate pe care o doreşte el. Nu uitaţi că într-o prietenie nu contează numai ceea ce ia celălalt. Fiecare luăm mai puţin decît ar trebui. Acesta este marele nostru păcat: că nu ne e sete de mai mult, că ne mulţumim cu sferturi; de aceea avem fiecare dintre noi atîta spaimă de ridicol. Nu numai că nu dăm cît ar trebui, dar luăm cu mult mai puţin decît ni se oferă.

(Mircea Eliade)

_________________
Nu sunt decat o frunza-n vant,
In scurtul drum pe-acest pamant...

http://www.youtube.com/watch?v=n5cX5m95JgU

Iulica Negoiu · Moderator Data inscrierii: 03/Iun/2008 Mesaje: 11088

Cat de departe sunt toate!

fragment din "Pe culmile disperarii" de Emil Cioran

Nu stiu perfect deloc pentru ce trebuie sa facem ceva in lumea aceasta, pentru ce trebuie sa avem prieteni si aspiratii, sperante si visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabila o retragere intr-un colt indepartat de lume, unde nimic din ceea ce alcatuieste zgomotul si complicatiile acestei lumi sa nu mai aiba nici un ecou? Am renunta atunci la cultura si la ambitii, am pierde totul si n-am castiga nimic. Dar ce sa castigi in lumea aceasta? Sunt unii pentru care absolut orice castig n-are nici o importanta, care sunt iremediabil nefericiti si singuri. Suntem toti atat de inchisi unul altuia! Si daca am fi atat de deschisi incat sa primim totul de la celalalt sau sa-i citim in suflet pana in adancuri, cu cat i-am lumina destinul? Suntem atat de singuri in viata, incat te intrebi daca singuratatea agoniei nu este un simbol al existentei umane. Este un semn de mare deficienta in dorinta de a trai si a muri in societate. Mai pot exista mangaieri in momentele din urma? De o mie de ori este mai preferabil sa mori undeva solitar si parasit, cand nevazandu-te nimeni poti sa te stingi fara teatru si poza. Mi-e scarba de oamenii care in agonie se stapanesc si isi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sunt arzatoare decat in singuratate. Toti aceia care se vor inconjurati in agonie de prieteni o fac dintr-o frica si dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor sa-si uite in momentul capital de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu incuie usa ca sa suporte senzatiile acelea nebune cu o luciditate si o teama dincolo de limita?
Suntem atat de separati de toate! Si tot ceea ce nu este nu e inaccesibil? Moartea cea mai adanca si mai organica este moartea din singuratate, cand insasi lumina este un principiu de moarte. In astfel de momente esti separat de viata, de iubire, de zambete, de prieteni si chiar de moarte. Si te intrebi paradoxal daca mai exista altceva decat neantul lumii si al tau.

_________________
Nu sunt decat o frunza-n vant,
In scurtul drum pe-acest pamant...

http://www.youtube.com/watch?v=n5cX5m95JgU

Iulica Negoiu · Moderator Data inscrierii: 03/Iun/2008 Mesaje: 11088

TOTUL N-ARE NICI O IMPORTANŢĂ

fragment din "Pe culmile disperarii" de Emil Cioran

Şi ce importanţă poate să aibă faptul că eu mă frămînt, că sufăr sau gîndesc? Prezenţa mea în lume va zgudui - spre marele meu regret - cîteva existenţe liniştite şi va tulbura naivitatea inconştientă şi atrăgătoare a altora, spre şi mai marele meu regret. Deşi simt că tragedia mea este pentru mine cea mai mare tragedie din istorie - mai mare decît prăbuşirile de împăraţi sau decît cine ştie ce irosire în fundul unei mine -, totuşi am implicit sentimentul totalei mele nulităţi şi insignifianţe. Sînt convins că nu sînt absolut nimic în univers, dar simt că singura existenţă reală este a mea. Şi dacă aş fi pus să aleg între existenţa lumii şi existenţa mea, aş înlătura pe cealaltă, laolaltă cu toate luminile şi legile ei, încumetîndu-mă să planez singur în neantul absolut. Deşi pentru mine viaţa este un chin, nu pot să renunţ la ea, fiindcă nu cred în absolutul valorilor transvitale pentru ca să mă sacrific în numele lor. Dacă aş fi sincer, ar necesită să spun că nu ştiu de ce trăiesc şi de ce nu încetez să trăiesc. Probabil cheia rămîne în fenomenul iraţionalităţii vieţii, care menţine viaţa fără motive. Şi dacă nu se află decît motive absurde pentru a trăi? Dar astea se mai pot numi motive? Omenirea aceasta nu merită să te sacrifici pentru vreo idee sau vreo credinţă. Cu cît sîntem mai fericiţi astăzi, dacă alţii s-au sacrificat pentru binele şi luminarea noastră? Ce bine şi ce luminare? Dacă cineva s-a sacrificat pentru ca eu să fiu fericit acum, atunci eu sînt mai nefericit decît el, fiindcă nu înţeleg să-mi clădesc o existenţă pe un cimitir. Am clipe cînd mă simt responsabil de întreaga mizerie a istoriei, cînd nu înţeleg pentru ce unii şi-au vărsat sîngele pentru noi. Cea mai mare ironie ar fi însă cînd s-ar putea stabili că aceia au fost mai fericiţi decît noi.Praful să se aleagă de întreaga istorie. Ar trebui să nu mă mai intereseze nimic în această lume; să-mi apară ridicolă însăşi problema morţii; suferinţa, limitată şi nerevelatoare; entuziasmul, impur; viaţa, raţională; dialectica vieţii, dialectică logică, iar nu una demonică; disperarea, minoră şi parţială; eternitatea, o vorbă; experienţa neantului, o iluzie; fatalitatea, o glumă… Căci mă gîndesc serios, ce rost au toate acestea? De ce să mai pui probleme, să arunci lumini sau să accepţi umbre? N-ar fi mai bine să-mi îngrop lacrimile într-un nisip la marginea mării, în cea mai deplină singurătate? Dar n-am plîns niciodată, fiindcă lacrimile s-au transformat în gînduri. Şi nu sînt gîndurile acestea tot atîta de amare ca lacrimile?

_________________
Nu sunt decat o frunza-n vant,
In scurtul drum pe-acest pamant...

http://www.youtube.com/watch?v=n5cX5m95JgU

Iulica Negoiu · Moderator Data inscrierii: 03/Iun/2008 Mesaje: 11088

EXTAZ

fragment din "Pe culmile disperarii" de Emil Cioran

Nu ştiu ce sens poate avea într-un spirit sceptic, pentru care omenirea aceasta este o lume în care nu se rezolvă nimic, prezenţa celui mai formidabil extaz, a celui mai revelator şi mai bogat, a celui mai complex şi mai periculos, extazul rădăcinilor ultime ale existenţei. Nu cîştigi în acest extaz nici un fel de certitudine explicită sau o cunoaştere definită, dar sentimentul unei participări esenţiale este atît de intens, încît debordează toate limitele şi categoriile cunoaşterii obişnuite. Este ca şi cum în lumea aceasta de obstacole, de mizerii şi de chin, prin care aspectele individuale ale existenţei ne apar în consistenţa lor ireductibilă, s-ar deschide o poartă înspre sîmburele partea interioară al existenţei, pe care l-am agață în cea mai simplă şi mai esenţială viziune, în cea mai splendidă încîntare metafizică. Stratul superficial de existenţă şi formele individuale par a se topi pentru a favoriza accesul regiunilor celor mai profunde. Şi mă întreb dacă adevăratul sentiment metafizic al existenţei este posibil fără această eliminare a straturilor superficiale şi a formelor individuale. Căci numai printr-o purificare a existenţei de elementele ei contingente şi întîmplătoare se poate atinge o zonă esenţială. Sentimentul metafizic al existenţei este de natură extatică şi orice metafizică îşi are rădăcina într-o siluetă particulară de extaz. În mod greşit se admite numai forma extatică religioasă. Există o multiplicitate de înfățișări care depind de o formaţie spirituală specifică sau de o structură temperamentală, şi care nu trebuie neapărat să ducă la transcendenţă. De ce n-ar exista un extaz al existenţei pure, al rădăcinilor imanente ale existenţei? Şi nu se realizează o astfel de formă extatică în acea adîncire care destramă vălurile superficiale pentru a înlesni accesul sîmburelui interior al lumii? A ajunge la rădăcinile acestei lumi, a realiza beţia supremă, încîntarea extatică, experienţa originarului şi a primordialului este a trăi un sentiment metafizic plecat din extazul elementelor esenţiale ale firii. Extazul ca exaltare în imanenţă, ca o iluminare în lumea aceasta, ca viziune a nebuniei acestei lumi - iată un substrat pentru o metafizică, - valabilă chiar şi pentru ultimele clipe, pentru momentele finale. Căci orice extaz adevărat este periculos. El este asemănător cu ultima fază a iniţierii din misterele egiptene, cînd în locul cunoaşterii explicite şi definitive se spunea: «Osiris este o divinitate neagră», anume absolutul rămîne în sine incognoscibil. Nu văd în extazul rădăcinilor ultime ale existenţei decît o expresie de nebunie, nu de cunoaştere. Nu poţi avea această trăire extatică decît în singurătate, cînd ai senzaţia că planezi peste această lume. Şi singurătatea nu este un mediu de nebunie? Şi apoi, nu este caracteristic faptul că acest extaz poate să apară chiar unui individ sceptic? Nu este revelator pentru nebunia din extaz fenomenul acesta, al prezenţei celei mai ciudate certitudini şi a celei mai esenţiale viziuni într-un mediu de îndoială şi disperare?
Decît - nimeni nu va realiza stări extatice lipsit de experienţa prealabilă a disperării, deoarece într-una, ca şi în cealaltă, se întîmplă purificări tot atît de mari dar cu conţinut diferit.
Rădăcinile metafizicii sînt tot atît de complicate ca şi rădăcinile existenţei.

_________________
Nu sunt decat o frunza-n vant,
In scurtul drum pe-acest pamant...

http://www.youtube.com/watch?v=n5cX5m95JgU

Iulica Negoiu · Moderator Data inscrierii: 03/Iun/2008 Mesaje: 11088

MONOPOLUL SUFERINŢEI

fragment din "Pe culmile disperarii" de Emil Cioran

Mă întreb: pentru ce numai unii suferă? Există vreo raţiune în această selecţiune, care scoate din rîndul oamenilor normali o categorie de aleşi, pentru a-i arunca în cele mai groaznice torturi? Unele religii susţin că prin suferinţă te încearcă Divinitatea sau că prin ea ispăşeşti un rău sau o necredinţă. Decît, această concepţie poate să fie valabilă pentru iluzia omului religios, nu însă pentru acela care vede cum suferinţa se găseşte la indivizi indiferent de valoare, ba uneori este mai frecventă la cei nevinovaţi şi puri. Nu se află nici o justificare de valoare în fenomenul suferinţei. Nu este posibilă absolut nici o fundamentare a suferinţei pe o ierarhie de valori. Şi apoi, rămîne de văzut dacă e posibilă o ierarhie a valorilor.
Aspectul cel mai ciudat al celor care suferă este în credinţa absolutei lor suferinţe, care îi face să creadă într-un fel de monopol al suferinţei. Am impresia că numai eu sufăr, că toată suferinţa acestei lumi s-a concentrat în mine, că numai eu mai am drept la suferinţă, deşi îmi dau seama că există suferinţe şi mai groaznice, că poţi să mori căzînd bucăţi de carne din tine, fărîmiţîndu-te sub propria ta privire, devenind iluzie în cea mai perfectă conştienţă. Există suferinţe monstruoase, criminale şi inadmisibile. Te întrebi: cum de se pot întîmpla şi, dacă se întîmplă, cum se mai poate vorbi de finalitate sau de alte poveşti? Mă simt atît de impresionat în faţa suferinţei, încît îmi pierd aproximativ tot curajul. Şi-l pierd, fiindcă nu pricep de ce există suferinţă în lume. Derivarea ei din bestialitatea, iraţionalitatea şi demonia vieţii explică prezenţa suferinţei în lume, dar nu găseşte justificarea. Sau este probabil că suferinţa n-are nici o justificare, ca şi existenţa în genere. Existenţa a trebuit să fie? Există vreo raţiune în faptul de a fi? Sau existenţa nu-şi are o altă raţiune decît una imanentă? Existenţa există numai ca existenţă? Fiinţa este numai fiinţă? De ce să nu admitem un triumf final al nefiinţei, de ce să nu admitem că existenţa merge înspre neant şi fiinţa înspre nefiinţă? Nu cumva singura realitate absolută este nefiinţa? Un paradox tot atît de mare cît paradoxul acestei lumi.
Deşi fenomenul suferinţei mă impresionează şi uneori mă încîntă, n-aş putea totuşi scrie o apologie a suferinţei, fiindcă suferinţa durabilă - şi nu există suferinţă adevărată, decît cea durabilă -, dacă purifică în primele faze, în ultimele tîmpeşte, detrachează, distruge şi anarhizează pînă la descompunere. Entuziasmul facil pentru suferinţă manifestat în exclamaţii este o caracteristică a esteţilor şi a diletanţilor suferinţei, care o asimilează unui divertisment, neînţelegînd ce forţă teribilă de descompunere există în suferinţă, cîtă dezagregare şi cîtă otravă, dar şi cîtă fecunditate, pe care o plăteşti însă scump. A avea monopolul suferinţei este a vieţui suspendat deasupra unei prăpăstii. Şi orice suferinţă adevărată este o prăpastie.

Cîtă laşitate în concepţia celor care susţin că sinuciderea este o afirmaţie a vieţii! Pentru a-şi scuza lipsa de îndrăzneală, inventează diferite motive sau elemente care să le scuze neputinţa. În realitate, nu există voinţă sau hotărîre raţională de a te sinucide, ci numai determinante organice, intime, care predestinează la sinucidere.
Sinucigaşii simt o pornire patologică înspre moarte, pe care, deşi îi rezistă conştient, ei n-o pot totuşi suprima. Viaţa din ei a ajuns la un astfel de dezechilibru, încît nici un motiv de ordin raţional n-o mai poate consolida. Nu există sinucideri din hotărîri raţionale, efecte din reflexii asupra inutilităţii lumii sau asupra neantului acestei vieţi. Iar cînd ni se opune cazul acelor înţelepţi antici ce se sinucideau în singurătate, eu voi răspunde că sinuciderea lor era posibilă numai prin faptul că au lichidat viaţa din ei, că au distrus indiferent ce pîlpîire de viaţă, absolut orice bucurie a existenţei şi orice fel de tentaţie. A gîndi mult asupra morţii sau asupra altor nereguli periculoase este desigur a da o lovitură mai mult sau mai puţin mortală vieţii, dar nu este mai puţin adevărat că acea viaţă, acel corp în care se frămîntă astfel de probleme trebuie să fi fost anterior afectat pentru a îngăduie astfel de gînduri. Nimeni nu se sinucide din cauza unor întîmplări exterioare, ci din cauza dezechilibrului său partea interioară şi organic. Aceleaşi condiţii exterioare defavorabile pe unii îi lasă indiferenţi, pe alţii îi afectează, pentru ca pe alţii să-i aducă la sinucidere. Pentru a ajunge la ideea obsedantă a sinuciderii trebuie atîta frămîntare lăuntrică, atît chin şi o spargere atît de intensă a barierelor interioare, încît din viaţă să nu mai rămînă decît o ameţeală catastrofală, un vîrtej dramatic şi o agitaţie stranie. Cum o să fie sinuciderea o afirmaţie a vieţii? Se spune: te sinucizi, fiindcă viaţa ţi-a provocat decepţii. Ca atare ai dorit-o, ai aşteptat ceva de la ea, dar ea nu ţi-a putut da. Ce dialectică falsă! Ca şi cum acel ce se sinucide n-ar fi trăit înainte de a muri, n-ar fi avut ambiţii, speranţe, dureri sau deznădejdi. În sinucidere, faptul important este că nu mai poţi trăi, care nu rezultă dintr-un capriciu, ci din cea mai groaznică tragedie interioară. Şi a nu mai putea trăi este a afirma viaţa? Orice sinucidere, din ocazie ce e sinucidere, e impresionantă. Mă mir cum oamenii mai caută motive şi cauze pentru a ierarhiza sinuciderea sau pentru a-i căuta diverse feluri de justificări, cînd n-o depreciază. Nu pot concepe o încurcătură mai imbecilă decît aceea care s-ar ocupa cu ierarhia sinuciderilor, care s-ar referi la sinuciderile din cauză înaltă sau la cele din cauză vulgară etc.… Oare faptul de a-ţi lua viaţa nu este el atît de impresionant încît orice căutare de motive pare meschină? Am cel mai mare dispreţ pentru acei care rîd de sinuciderile din iubire, pentru că aceştia nu înţeleg că o iubire ce nu se poate realiza este pentru cel ce iubeşte o anulare a fiinţei lui, o pierdere integrală de sens, o imposibilitate de fiinţare. Cînd iubeşti cu întreg conţinutul fiinţei tale, cu totalitatea existenţei tale subiective, o nesatisfacere a acestei iubiri nu poate aduce decît prăbuşirea întregii tale fiinţe. Marile pasiuni, cînd nu se pot realiza, duc mai rapid la moarte decît marile deficienţe. Căci în marile deficienţe te consumi într-o agonie treptată, pe cînd în marile pasiuni contrariate te stingi ca un fulger. N-am admiraţie decît pentru două categorii de oameni: pentru acei care pot oricînd înnebuni şi pentru acei care în fiecare clipă se pot sinucide. Numai aceştia mă impresionează, fiindcă numai în ei clocotesc mari pasiuni şi se crește mari transfigurări. Acei care trăiesc viaţa pozitiv, cu siguranţa fiecărei clipe, încîntaţi de trecut, prezent şi viitor, n-au decît stima mea. Singuri aceia care în fiecare moment iau atingere dramatic cu realităţile ultime mă zguduie pînă dincolo de orice rezistenţă.
De ce nu mă sinucid? Fiindcă mie mi-e scîrbă atît de moarte, cît şi de viaţă. Sînt un om care ar trebui aruncat undeva, într-un cazan cu flăcări. Nu pricep absolut deloc ce-o fi cu mine în acest univers. Simt în acest moment o necesitate de a striga, de a scoate un urlet care să îngrozească întreaga lume, să facă pe toţi să tremure, să plesnească într-o nebunie de groază. Un trăsnet extrem îl simt virtual în mine şi mă mir cum nu izbucneşte pentru a nimici omenirea asta, pe care aş înghiţi-o pentru totdeauna în neantul meu. Mă simt fiinţa cea mai teribilă care a existat vreodată în istorie, mă simt o bestie apocaliptică plină de flăcări şi întunecimi, de elanuri şi de disperări. Sînt o fiară cu un zîmbet grotesc, ce se adună în ea însăşi pînă la iluzie şi se dilată pînă la infinit, ce moare şi ce creşte în acelaşi timp, încîntată între nimic şi tot, exaltată între speranţa nimicului şi disperarea totului, crescută în parfumuri şi otrăvuri, arsă de iubire şi de ură, nimicită de lumini şi de umbre. Simbolul meu este moartea luminii şi flacăra morţii. În mine se stinge tot ceea ce e sclipire, pentru a renaşte în fulger şi în trăsnet. Şi întunericul însuşi nu arde el în mine?

_________________
Nu sunt decat o frunza-n vant,
In scurtul drum pe-acest pamant...

http://www.youtube.com/watch?v=n5cX5m95JgU

Iulica Negoiu · Moderator Data inscrierii: 03/Iun/2008 Mesaje: 11088

"Iubire fara conditii" de Paul Ferrini

Introducere

[...]
Nu fi preocupat de ceea ce alţii fac sau lasă nefăcut. Nu e responsabilitatea ta de a evalua gândurile sau faptele lor. Doar atât: fii responsabil pentru modul în care gândeşti şi acţionezi tu.
Căci, dacă gândeşti şi acţionezi cu Dumnezeu, îi vei influenţa pe alţii, fără a rosti un solitar cuvânt. Iubirea de aproape poate fi găsită doar asumându-ţi responsabilitatea pentru tine însuţi. Fă cât poţi pentru tine însuţi şi pentru alţii şi lasă-L pe Dumnezeu să facă restul.
Nu eşti responsabil pentru alegerile făcute de alţii şi nici ei nu sunt răspunzători pentru ale tale. Totuşi, puteţi şi trebuie să învăţaţi unii de la alţii, căci ceea ce alegi tu nu este chiar atât de diferit de ceea ce alege semenul tău. Adeseori faceţi aceleaşi greşeli.
Greşelile sunt oportunităţi pentru a învăţa. A-l condamna pe fratele tău pentru faptul că face greşeli înseamnă a pretinde că tu eşti lipsit de de greşeală - ceea ce nu este adevărat. Te-am mai întrebat şi te întreb din nou: care dintre voi va arunca primul piatra?
Îl poţi dezlega pe aproapele tău de judecata pe care eşti gata s-o pronunţi în propria ta minte. A-l dezlega înseamnă a-l iubi, căci aceasta îl aşează acolo unde se află doar iubirea, dincolo de orice fel de judecată. Stăpânirea propriilor tale gânduri este o premisă esenţială pentru propria ta iluminare, fiindcă aici, în gândurile tale, alegi tu să mergi cu mine sau să pleci de lângă mine. Spre deosebire de tine, eu sunt statornic. Nu te voi părăsi. Îţi stau întotdeauna alături, aşteptând să mă recunoşti.
Dacă vrei să fii ca mine, trebuie să înveţi să gândeşti ca mine. Iar dacă vrei să înveţi să gândeşti ca mine, trebuie să pui fiecare gând pe care îl gândeşti în mâinile mele. Eu îţi voi spune dacă e de ajutor sau nu.
Gândurile care nu facilitează trebuie eliminate. Iată esenţa antrenamentului minţii. Trebuie reţinute numai gândurile care binecuvântează şi ne recheamă la adevăr. Învăţătura mea a fost şi va continua să fie distorsionată, deoarece ea ameninţă fiecare gând care este fals. Şi, ameninţate astfel, gândurile false pun stăpânire pe învăţătură şi caută să o modeleze ca să se potrivească scopurilor lor. Nu durează mult până îndată ce cuvintele atribuite mie ajung să fie contrariul celor pe care le-am rostit.
[...] Învaţă să discerni. Nimeni de pe pământ nu are un răspuns mai bun pentru tine decât acela pe care tu îl vei găsi prin încrederea în tine însuţi şi în mine.

Miezul problemei

Nimeni nu este atât de aspru cu tine aşa cum eşti tu însuţi. Asemeni tuturor fraţilor tăi, suferi de un profund sentiment de imperfecţiune şi nevrednicie.
Te urmăreşte sentimentul că ai făcut nişte greşeli teribile pentru care, mai devreme sau mai târziu, vei fi pedepsit de autorităţi umane sau de vreo autoritate abstractă spirituală, cum ar fi Dumnezeu sau legea karmică.
Aceste chestiuni nerezolvate cu privire la autoevaluarea ta constituie condiţiile în care se realizează întruparea ta. Cu alte cuvinte, eşti aici pentru a le rezolva. Tu ţi-ai ales părinţii, pentru ca ei să-ţi exacerbeze sentimentul de vinovăţie, în aşa fel încât să poţi deveni conştient de el. Aşadar, a-i învinui pe ei pentru problemele tale, nu te va ajuta să îndepărtezi condiţiile pe care, în mod reciproc, voi le-aţi impus iubirii. Singura cale de ieşire este ca tu să devii tot mai conştient de propria ta vinovăţie şi de credinţele şi tiparele de interacţiune bazate pe frică.
A căuta pe cineva special, care să-ţi furnizeze iubirea pe care părinţii tăi nu au fost în situație să ţi-o ofere, nu este o rezolvare, ci doar va agrava lucrurile. Să nu fii surprins, dacă soțul sau partenera pe care i-ai ales sunt întruparea ireproșabilă a părintelui cu care ai cele mai multe de vindecat. Nu poţi să nu ajungi faţă în faţă cu propriile tale răni. Părinţii, soţii şi copiii sunt aici ca să te ajute să vezi propria ta nevoie de vindecare - iar tu, la rândul tău, îndeplineşti aceeaşi funcţie în vieţile lor.
Căutarea iubirii necondiţionate într-o lume a condiţiilor este sortită, în mod inevitabil, eşecului. De vreme ce toţi fraţii tăi acţionează conform unor tipare bazate pe ruşine sau vină, ei nu îţi pot oferi iubirea pe care ştii că o meriţi şi nici tu nu le-o poţi oferi lor.
[...]
Dacă vrei să ieşi din psihologia vicioasă a lumii, trebuie să opreşti jocul proiecţiei. Acest joc ascunde atracţia ta subconştientă spre moarte, în spatele unei faţade a blamării şi a unei moralităţi condiţionate. E o ironie, într-adevăr, dar - în chiar clipa când îţi declari inocenţa pe socoteala aproapelui tău - tu îţi întăreşti, de asemenea, propriile sentimente de vinovăţie şi inferioritate.
Nu există altă cale de ieşire din cercul vicios al vinei şi învinuirii, alta decât de a înceta să învinuieşti. Dar fii pregătit. Dacă vrei să te dai jos de pe roata suferinţei, s-ar putea să constaţi că nu te bucuri de prea multă popularitate. Cei ce nu participă la jocul lumii - proiecţia - sunt primii care vor fi atacaţi.
[...]

Aproapele tău

[...]

Nu l face răspunzător pe aproapele tău pentru pacea şi fericirea ta şi nu-ţi asuma nici responsabilitatea pentru pacea şi fericirea lui.
El n-a venit să te mântuiască pe tine şi nici tu n-ai venit aici ca să l mântuieşti pe el.
Pe de altă parte, dezleagă-l pe semenul tău de orice resentiment pe care îl nutreşti faţă de el.
Nu te abţine în nici un fel de la a-i arăta iubire.
Căci, a încerca să-l privezi de fericirea sa, înseamnă a-l ataca şi a te întemniţa pe tine însuţi în strânsoarea fricii şi a vinei.
Nu-ţi astupa urechile când aproapele tău strigă ulterior ajutor.
Lasă-l să lucreze alături de tine, atâta timp cât vrea el. Şi, când e gata să plece, doreşte-i tot binele. Dă-i hrană şi apă pentru drum.
Nu l îndatora şi nu-l forţa să stea împotriva voinţei sale.
Libertatea aproapelui tău nu este decât un simbol al propriei tale libertăţi. De aceea, lasă-l să vină şi să plece pe urmă bunul lui plac.
Urează-i bun venit când vine şi spune-i bun rămas când pleacă.
Mai mult de-atât nu poţi face.
Atât însă este suficient.
Îngrijeşte-te de fiecare străin în felul acesta, şi eu îţi voi arăta o lume în care s-a întors convingerea şi în care domneşte iubirea de aproape.
Iubeşte-ţi aproapele, aşa cum ai vrea să te iubeşti pe tine însuţi. Fă-l să fie la fel de important. Nu fă sacrificii pentru el şi nu-i cere ca el să facă sacrificii pentru tine, ci ajută l când poţi şi primeşte-i susținerea cu recunoştinţă, atunci când ai necesitate de ei.
Această reciprocitate simplă şi plină de demnitate este un gest a! iubirii şi acceptării. El demonstrează încredere şi stimă reciprocă.
Mai mult de-atât e prea mult. Mai puţin de-atât e prea puţin.

A folosi ceea ce ai la îndemână

[...]
Iată tot ce îţi poate oferi lumea: evoluţie, schimbare, caracter tranzitoriu al lucrurilor. Permanenţa nu poate fi găsită la nivelul formei. Toată forma este, în esenţă, o distorsiune a lipsei originare de formă a universului. Ceea ce este atotcuprinzător, atoateprimitor. atoateiubitor nu poate fi limitat la formă.
Iubirea nu-l alege pe cel iubit sau momentul exprimării de sine.
Iubirea se extinde asupra tuturor, tot timpul. Iubirea este fară condiţii, adică, ea este „fără formă”.
Înseamnă oare aceasta că nu poţi trăi - în lume - experienţa iubirii? Nicidecum! Totuşi, trăirea de către tine a experienţei iubirii va fi diminuată în raport direct cu nevoia ta de a o interpreta şi controla.
Interpretarea pune condiţii asupra a ceea ce trebuie să rămână fă¬ră condiţii.
Când impui iubirii condiţii, tu trăieşti experienţa condiţiilor, nu a iubirii. Întâlneşti forma, nu conţinutul.
Iubirea se exprimă numai printr-o inimă deschisă.
Deschiderea inimii nu este o tehnică, ci o disponibilitate emoţională ce trece dincolo de limitele definirii conceptuale. Pe mărime ce fiecare formă se schimbă, inima se deschide fără frică spre conţinutul ei schimbător.
Ca să pricepi ceva din această lume, trebuie să înveţi să priveşti dincolo de formă, către intenţia creativă. Fii receptiv la intenţia aflată în spatele modului de exprimare a unei persoane şi vei vedea mai clar ce înseamnă aceasta pentru ea. Dar priveşte numai forma nudă şi vei vedea ce înseamnă această siluetă pentru tine.
„A privi dincolo de formă” este un alt mod de a spune „priveşte dincolo de propriile tale idei preconcepute.” Ca să-l vezi pe semenul tău aşa cum este el în realitate, trebuie să priveşti dincolo de judecăţile tale despre el. Dacă vrei să-l cunoşti, trebuie să te apropii de el, să-ţi deschizi inima şi să-l întrebi care îi este intenţia.
Acesta este singurul gest ce te va conduce spre cunoaşterea lui.
Când intenţiile cuiva se schimbă, se schimbă şi forma care e su¬portul acestor intenţii. Dacă eşti sensibil la propriile tale intenţii şi la ce¬le ale altora, vei fi mai bine pregătit pentru modificările formei.
Detaşarea de formă provine dintr-o atitudine de apropiere de alţii, nu de înstrăinare.
A-i ţine la distanţă pe ceilalţi nu aduce detaşarea, ci opusul ei. Numai dacă îi admiţi pe ceilalţi în inima ta, devii capabil să-i eliberezi.
Compasiunea şi detaşarea merg mână în mână.
Nu poţi să iubeşti pe cineva şi, totodată, să urmăreşti să-l controlezi. Numai dorindu-i tot ce este mai bine, îi oferi aproapelui tău liber¬tatea. Iar dacă nu îi oferi libertate, nu îi oferi iubire.
Ataşamentul faţă de configurație provine din cea mai profundă nesigu¬ranţă. Nu o poţi înţelege pe deplin, până când nu treci dincolo de ataşa¬ment, însă această trecere este inevitabilă.
Ea este imprimată în schema vieţii.
Fiecare situaţie din viaţa ta îţi predă oportunitatea de a căpăta o mai mare apropiere de ceilalţi şi o mai mare libertate.
Pe măsură ce iubeşti din ce în ce mai profund, din ce în ce mai mulţi oameni, devii din ce în ce mai puţin ataşat de ei ca indivizi. Devii ataşat nu de persoana ca atare - ci de iubirea pe care fiecare persoană o crește spre tine. Este o trecere spre trăirea experienţei Iubirii Divine care e dincolo de corp, ba chiar dincolo de absolut orice fel de formă.
Când te rog să foloseşti orice formă ce îţi este la îndemână în momentul de faţă, eu te rog să devii maleabil şi receptiv. Te rog să treci la nivelul intenţiei. Te rog să treci la apropierea de ceilalţi, fără a încerca să defineşti sau să controlezi. Dacă faci astfel, nu vei fi niciodată limitat de înfățișare sau obsedat de ea. Vei fi lăsat să creezi în mod spontan.
Acesta este cel mai bun sfat pe care ţi-l pot da. Rămâi în prezent, fără aşteptări, fără ataşament faţă de rezultat. Nu te plânge de forma care îţi e oferită şi nu o învesti cu mai multă importanţă decât are.
Perfecţiunea nu este de găsit în afara ta.
Dacă vrei să găseşti adevărul, priveşte înăuntrul tău. Priveşte-ţi propriile intenţii.
Atunci nu este cu putinţă să interpretezi greşit intenţiile altuia.

Deschiderea înspre divin
Aproapele tău nu este bun sau rău - şi nici tu, de altfel. Amândoi sunteţi numai buni. Nu există rău în voi. Poţi crede că există rău în tine - poţi, de fapt, crede că există prea puţin sau deloc bine în tine - dar aceasta este o credinţă greşită. Atâta vreme cât o vei menţine, te vei chi¬nui pe tine însuţi sau pe alţii.
Ce vreau să spun când zic că există numai bine în tine? Aceasta înseamnă, oare, că eşti incapabil de un gând sau de un gest negativ? Fireşte că nu, altfel nu te-ai afla unde te afli.
Lumea ta e un complex de gânduri şi gesturi negative, amestecate cu gânduri şi gesturi pozitive. Societatea ta este o lume a umbrelor, o lume a întunericului şi a luminii, combinate.
Totuşi, întreaga lume pe care o trăieşti este alcătuită numai din gânduri. Dacă ai putea elimina gândirea negativă din mintea ta, ai trăi în¬tr-un gen de lume cu totul diferit.
Într-o lume în care există numai gânduri „bune”, comparaţia este imposibilă. Scutit de comparaţie, nu există interpretare - deci nu poate exista eşec, pedeapsă, sacrificiu sau suferinţă. Îţi poţi imagina o astfel de lume strălucitoare, nevinovată? S-ar putea să ţi se pară straniu că o astfel de lume poate exista, totuşi ea nu este mai greu de creat decât omenirea pe care o locuieşti!
Poţi începe să creezi această lume nouă, înţelegând că în tine sau în semenul tău nu există nimic rău, ci numai bine. Frica de rău este cea care face „răul” să pară real. Toată negativitatea se naşte din frică. Însuşi conceptul de „rău” este un gând al fricii. Prin urmare, ce altceva mai există, pe lângă bunătatea ta, care este dreptul tău câştigat prin naştere?
Există îndoiala care spune că nu eşti bun. Există frica.
Viaţa ta e alcătuită din bunătate asaltată de îndoială şi frică. De câte ori, în decursul unei zile, îndoiala şi frica nu-ţi contestă perceperea propriei tale bunătăţi? De câte ori nu-ţi contestă ele perceperea bunătăţii aproapelui tău?
O dată ce ştii că îndoiala şi frica operează încontinuu în cadrul experienţei tale, le poţi accepta în mod conştient. Apoi. ele devin, pur şi simplu, parte din dansul conştientei. „Oh, da, ştiu că sunt bun. Şi ce s-ar întâmpla dacă n-aş fi?” Acest dans are loc în minte. Dialogul se desfăşoară într-un dute-vino continuu. Dar, încetul cu încetul, îşi pierde din tonul osânditor.
Treptat, pe măsură ce frica este îmbrăţişată, ea se stinge.
Conflictul se şterge din mintea care îşi recunoaşte propria bunăta¬te. Şi, o dată ce şi-a recunoscut propria bunătate, ea nu o poate menţine decât extinzând-o asupra altora. Dacă vezi pe altcineva ca fiind rău, ai îngăduit îndoielii şi fricii să se întoarcă în mintea ta.
Ceea ce este divin e liber de dualitate şi de orice fel de conflict. Te deschizi către divinitate, atunci când vezi propriul tău bine şi pe cel al aproapelui tău ca fiind unul şi acelaşi. Divinitatea e întotdeauna împărtăşită. Ea nu este nicicând exclusivă.
Tot ceea ce înseamnă exclusivitate este o plăsmuire a fricii.
Tot ceea ce înseamnă judecată este o plăsmuire a fricii.
Numai atunci când respingi răul şi accepţi binele vei alunga frica din inima ta. Nici unul dintre copiii lui Dumnezeu nu poate fi rău. În cel mai nefericit caz, el este chinuit. În cel mai nefericit caz, îi atacă pe alţii şi îi învinuieşte pentru chinul său. Dar el nu este rău.
Da, chiar atât de adânc trebuie să meargă compasiunea ta.
Nu există fiinţă umană care să nu merite iertarea ta.
Nu există fiinţă umană care să nu merite iubirea ta.
Tu-ţi poţi stabili condiţiile şi justificările - dar pe mine ele nu mă păcălesc. Ţi-am spus adevărul. Nu e în interesul tău să l denaturezi.
Dacă ţi-e greu să ierţi şi să iubeşti pe cineva, spune-o. Nu l con¬damna, ca să-ţi justifici propria slăbiciune.
Dacă eşti cuprins de frică, spune adevărul. Adevărul asigură întot¬deauna sănătate mintală. Doar cel cuprins de frică judecă pe altul. Ai tre¬cut tu dincolo de strânsoarea fricii? Dacă nu, atunci recunoaşte-ţi frica. Dacă îţi recunoşti frica, nu îi vei judeca pe ceilalţi, deoarece vei ajunge să înţelegi că frica îţi distorsionează întotdeauna percepţia.

Iubire privat de condiţii

Încă de când erai un prunc, ai fost condiţionat să te preţuieşti doar atunci când oamenii reacţionau pozitiv faţă de tine. Ai învăţat că valoarea ta era stabilită în exterior. Aceasta a fost eroarea fundamentală ce s-a perpetuat de-a lungul vieţii tale.
Nici experienţa părinţilor tăi şi nici cea a copiilor tăi nu a fost diferită de a ta. Voi toţi trebuie să vă vindecaţi de aceleaşi răni.
Toate abuzurile şi erorile trebuie conştientizate, iar emoţia ataşată lor trebuie eliberată.
Aceasta este calea prin care toate fiinţele rănite trec de la experi¬enţa iubirii condiţionate la experienţa iubirii fără condiţii.
În cadrul procesului vindecării înveţi să-ţi oferi ţie însuţi iubirea necondiţionată pe care nu ai primit-o niciodată de la părinţii tăi biologici, în acest proces eşti „născut din nou” şi înfiat din nou. dar nu de alte figuri autoritare, ci de însăşi Sursa Iubirii dinăuntrul tău. Când înveţi să dai iubire fiinţei lăuntrice rănite. Începi să-ţi schimbi complet convinge¬rea că valoarea de sine trebuie să se bazeze pe modul în care alţii reacţionează faţă de tine.
Încetul cu încetul te antrenezi să te preţuieşti aşa cum eşti - aici şi acum - excluzând condiţii. Nimeni altcineva nu poate face asta pentru tine.
Oamenii te pot susţine şi încuraja, dar nimeni nu te poate învăţa cum să te iubeşti pe tine însuţi.
Aceasta este lucrarea fiecărui suflet individual.
[...]
In viaţa ta, oamenii vor veni şi vor pleca. Unii se vor purta frumos cu tine. Alţii se vor purta urât. Vei accepta iubirea care ţi se dăruiește şi vei privi lipsa de iubire drept ceea ce este: un strigăt de ajutor al cuiva care suferă. Îi vei încuraja pe alţii să găsească şi ei Sursa Iubirii înăuntru - aşa cum ai fabricat şi tu - ştiind prea bine că nu le poţi rezolva micile probleme. Tragedia vieţii lor nu poate fi abordată decât prin bunăvoinţa lor de a privi în propriile lor inimi şi minţi.
Cel ce iubeşte fără condiţii nu impune limite nici propriei sale libertăţi, nici libertăţii altcuiva. El nu experimentează să-şi păstreze iubirea - pentru că, a încerca să o păstrez, inseamnă a o pierde. Iubirea e un dar ce trebuie oferit încontinuu, în funcţie de fiecare situaţie în parte.
Iar cel ce dăruieşte ştie întotdeauna când şi cui să dea darul.
Nu e nimic complicat în actul iubirii. Totul devine complicat numai atunci când cineva începe să tină iubire pentru el - iar atunci, ceea ce conferă nu se mai poate numi iubire.
Cel ce se iubeşte pe sine însuşi nu se teme să fie singur. Căci a fi singur este un prilej de a te iubi şi de a te accepta tot mai profund. Se simte el nevrednic, dacă cel iubit îl respinge? Se autocompătimeşte şi se retrage din lume, sau se adânceşte el în căutarea unui înlocuitor?
Nu. El continuă, pur şi simplu, să respire şi să-şi extindă iubirea la fiecare pas al experienţei sale.
Cel care se iubeşte necondiţionat nu iubeşte pe fragmente şi cu intenţii ascunse. El nu caută pe cineva excepțional pe care să l iubească, ci iubeşte pe oricine care se află în faţa sa. O persoană nu este mai demnă sau mai nedemnă de iubirea sa decât alta.
Fratele meu, sora mea, acesta este genul de iubire care se naşte acum în voi! Aceasta este iubirea pe care v-o ofer şi pe care vă cer s-o extindeţi asupra celorlalţi.
E extraordinar de clar. Nu poţi înţelege greşit ceea ce îţi spun.
Iubirea poate exista numai între egali. Iubirea poate exista numai între fiinţe care au învăţat să se iubească şi să se preţuiască lăuntric.
Iubirea nu ia ostateci. Ea nu se târguieşte. Nu este compromisă de frică. Dimpotrivă, acolo unde iubirea e prezentă, frica, prin miliardele de condiţionări pe care le implică, nu poate exista.
Te încurajez să fii onest, prietene.
Iubirea pe care tu o cunoşti nu este genul de iubire despre care vorbesc eu. Genul de iubire pe care îl descriu acum este absolut terifiant pentru tine! De ce oare? Fiindcă trăirea experienţei Iubirii reale pune punct final experienţei tale legate de lumea condiţionată.
Când trăieşti Iubirea reală, nu te mai simţi separat de alţii.
Pierzi indiferent ce aspect al identităţii tale care îi respinge pe alţii. Te deschizi spre o realitate mai vastă - pe care o creezi laolaltă cu alţii, prin încredere reciprocă.
Judecata încetează şi acceptarea domneşte.
[...]

[url=http://www.girlshare.ro/2455497]Ferrini, Paul-Iubire fara conditii[/url]

_________________
Nu sunt decat o frunza-n vant,
In scurtul drum pe-acest pamant...

http://www.youtube.com/watch?v=n5cX5m95JgU

r00er7 · Nou venit Data inscrierii: 07/Oct/2011 Mesaje: 1

Citatele din Emil Cioran sunt preferatele mele.

	Pagina de start a forumului FORUMUL STUDENTILOR UNIVERSITATII SPIRU HARET » Zona Libera	Ora este GMT + 3 ore
Pagina 1 din 1